Într-o societate a digitalizării, în care oamenii sunt mai mult sau mai puţin dependenţi de realitatea virtuală pe care şi-o creează, „Ziarul de Iaşi” a ridicat o întrebare: cine sunt tinerii care îşi mai doresc să devină preoţi? Mai ales în contextul în care, dincolo de modernizarea societăţii în detrimentul tradiţionalismului din Biserică, falia dintre generaţiile tinere şi religie s-a accentuat, cu atât mai mult în ultimii doi ani de pandemie. În această perioadă s-au creat unele rupturi irecuperabile între cei care cred în ştiinţă şi cei care au ştiut mai bine decât medicii şi cercetătorii. După ce am discutat cu mai mulţi preoţi tineri, care au doar câteva luni de când au călcat pragul parohiei pe care au primit-o, am descoperit că profilul acestora e mai diversificat decât pare de la suprafaţă.
Ce îi motivează pe tineri înspre cariera şi vocaţia de preot? Am discutat cu câţiva dintre tinerii preoţi ieşeni, iar surprizele s-au ţinut lanţ. Nu toţi provin din familii de preoţi, unii au descoperit că au o dorinţă pentru ajutorarea oamenilor şi către Dumnezeu în viaţa de zi cu zi, dar cu toţii vorbesc despre misiunea şi chemarea fără de care nimeni, spun ei, nu poate fi preot. Cazurile acestor trei preoţi tineri, cu vârsta de maximum 30 de ani, şi poveştile din spatele deciziei de a deveni slujitori ai Domnului, confirmă din plin chemarea.
De la Liceul de economie, în altarul bisericii
Cristian-Ionel Butnăraşu are 30 de ani, a fost hirotonit preot în 2021 şi de pe 1 octombrie a primit prima sa parohie – în Lupăria-Prăjeni, chiar la graniţa dintre judeţele Iaşi şi Botoşani, în Protopopiatul Hârlău. Contrar tuturor aşteptărilor în cazul preoţilor tineri, Cristian nu are nicio rudă în familie care să facă parte din structurile bisericii: doar oameni credincioşi, care l-au ghidat pe drumul său. De fapt, povesteşte că bunica a fost cea care i-a sădit „primii muguraşi” ai credinţei şi ai mersului la Biserică. Chiar dacă, cu timpul, i-a uitat.
„Nu a fost ceva forţat, primii muguraşi i-a sădit bunica, dar nu a fost ceva forţat. Nici nu am făcut seminarul teologic, ci Liceul economic din Iaşi. Mergeam, când eram copil, cu bunica la biserică, apoi o perioadă nu am fost. În adolescenţă am avut un anturaj, iar între prietenii mei nu mai era «cool» să mergi la biserică şi, o perioadă, nu am mai mers”, îşi aminteşte Cristian. A trecut din nou pragul bisericii în timpul liceului, când se apropia bacalaureatul şi când a simţit că are nevoie de un ajutor suplimentar. „Venea bacalaureatul, venea stresul, şi mi-am adus aminte că trebuie să apelez şi la un alt ajutor.”